I-am cerut să ne oprim, dar nici nu a vrut să audă. Aștepta cu nerăbdare momentul când piesele prind viață și încep povestea pe eșichier. Puțin fâstâcită, mi-a cerut ajutor din priviri. Piesele ei erau niște bucăți de lemn neputincioase și nu Cozînzene, Cavaleri in armură, Cetăți luminoase, Episcopi înțelepți, Soldați inimoși gata să-și dea viața pentru Regele lor. I-am explicat că albele vor sta pe liniile 1 și 2, iar negrele pe 7 și 8, apoi i-am cerut să facă ce fac eu. Pășeam de ceva timp pe acele pătrățele imaginare, când albe, când negre. Sufletul ni l-am deschis în câteva mutări, de mult uitate, iar acum sentimentele, gândurile, dorințele,frustrările stăteau descoperite, fără putință de eschivă. Am renunțat la rocade inutile, schimbând locurile între noi: Eu-EA, EA-EU.
Ne-am expus atacurilor din toate părțile. Am cutreierat tabla în lung și lat, în căutarea câmpului protector, iar când finalul părea inevitabil, am început să ne trimitem șahuri eterne. Nu am pășit niciodată pe câmpurile finale, căci nu doream să ne transformăm într-un eu necunoscut și o ea pierdută. Doream să trăim, iar și iar, cu fericirea rocadei efectuate la timp! Mi-aș fi dorit o deschidere clasică, dar m-a surprins cu un gambit la mine. Mi-a ocupat coloana, mi-a blocat diagonalele, și mi-a capturat caii. Am reușit să mă salvez printr-un en passant, transformându-mă într-un nebun de culoare diferită.
– Cine a câștigat partida?
Știu doar că nu a pierdut nimeni. Și nu pentru că s-ar fi terminat remiză. Dincolo de lupta propriu-zisă, șahul e o poveste. A început cândva cu a fost odată, cu o așezare alambicată de piese, cu o mutare de pion marginal, cu o săritură strâmbă de cal. Apoi poveștile au început să capete tâlc. Pionii au devenit falangă, turnurile au căpătat alei deschise, nebunii s-au fianchetat. De ce e frumos șahul? Pentru că e o poveste spusă în doi. Pentru că, indiferent de câte ori ai trăi povestea, niciodată nu se repetă. Aceleași personaje, capabile să joace milioane de partituri. E frumos pentru că vei câștiga chiar și atunci când deznodământul e trist. Te ajută să înveți din fiecare eșec. Să nu renunți. Să vrei să fii mai bun decât ai fost în povestea precedentă. 
Da, șahul te face să și lăcrimezi. Cum să nu plângi când îți vezi cetatea năruită?
Însă, în același timp, el e capabil să îți insufle acea puterea de a continua, de a merge mai departe, de a renaște din cenușa înfrângerii.
E frumos șahul pentru că e imaginea fidelă a vieții.
Cu bunele și relele ei, cu alegerile noastre mai mult sau mai puțin inspirate. Pierdem pentru că nu am ales corect. Pierdem pentru că ne invadează aparențele, îndepărtându-ne de esență. Pierdem pentru că nu suntem consecvenți, pentru că ne rătăcim în calcule. Pierdem pentru că ne purtăm tovarășii de poveste prin mărăcinișuri, pierdem pentru că la un moment dat uităm de ei.
Dar, toate aceste înfrângeri sunt doar aparente.
Poveștile derulate pe tabla de șah, atât cele triste, cât și cele fericite, se aștern cuminți pe sufletul nostru, formând caractere.
E posibil să pierdem: azi, mâine. E posibil să pierdem și peste un an.
Ne vom trezi însă atașați definitiv de mirajul poveștilor. E primul nostru câștig. Dragostea pentru jocul regilor.
Ne vom trezi mai cumpătați, mai atenți, mai puternici. Asta face dragostea din om.
Asta face pasiunea pentru joc.
Iubirea și jocul sunt cele două condiții care să țină spiritul tânar.
Asta face șahul.
Acesta e marele câștig. Întinerim jucând.
Șahul e acel ținut magic în care descoperim tinerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte. Învățând pe cineva șah, nu faci altceva decât să îi deschizi porțile nemuririi. Iubirea e nemuritoare. Șahul e iubire. De fapt asta i-a cerut înțeleptul prințului despot: un grăunte de iubire pe primul pătrățel, două pe al doilea, patru pe al treilea, șaizeci și patru de picuri de iubire pe al șaptelea. Tone de iubire, capabile să transforme orice despot în OM.
